Grădina din curtea şcolii

Cum ajunge permacultura în şcoli

Calul bătrân nu se mai învaţă în buiestru, spune o vorbă din bătrâni. Dacă un agricultor tipic, cu ani buni de ierbicidare şi eficientizare în spate, cel mai probabil nici nu va vrea să audă de permacultură, copiii sunt mult mai deschişi la nou şi mult mai capabili să se apropie cu curiozitate şi încântare de natură, nefiiind condiţionaţi nici de dorinţa de câştig, nici de teama de pierdere.

Grădina din curtea curtea şcolii este un proiect iniţiat de Transition Towns România. Proiectul se doreşte să fie interdisciplinar şi complementar şcolii, un program unde copiii să înveţe activ despre natură şi darurile ei.

Deja proiectul a fost pus în aplicare în colaborare cu şcoala bucureşteană Ferdinand I, care acum se poate mândri cu prima grădină din curtea şcolii.

În grădina şcolii, grădinari cu vârste cuprinse între 8 şi 12 ani cultivă circa 25 de soiuri de plante cultivate. Copiii învaţă cum să aibă grijă de plante, cum să le asocieze între ele, ce înseamnă şi cât de preţioase sunt seminţele tradiţionale şi, mai ales, cunosc gustul hranei sănătoase şi bucuria colaborării, împlinirea muncii alături de prieteni şi colegi.

Munca lor şi iniţiativa voluntarilor a atras şi atenţia presei, Mediafax publicând un articol mai pe larg despre Gradina din curtea şcolii.

 

Momentan, acest proiect este unul extra-şcolar. Mi-aş dori însă ca pe viitor, pe măsură ce tot mai multe şcoli se vor dori să contribuie, ca părinţii şi profesorii să îşi dea seama de valoarea lui. De prea multă vreme copiii de la oraş sunt rupţi de natură. Prea mulţi copii n-au văzut niciodată un pui ieşind dintr-un ou, n-au cules niciodată cu mânuţele lor o roşie, nu s-au urcat niciodată într-un copac.

Sudii făcute în diverse locuri din lume au arătat deseori cât de înstrăinaţi sunt copiii noştri de natură. Şi, de fapt, nu e nevoie de niciun studiu. E de ajuns să vezi cu ce uimire se uită copiii de la oraş la tot ceea ce îi încojoară atunci când vizitează o fermă. E de ajuns să auzi un copil străin întrebând cu uimire: „da’ vacile au coarne?” ca să simţi că îţi pare rău pentru ei.

Şi nu pot decât să îmi doresc cât mai multe astfel de iniţiative!