Desăvârşiţi Spaţiul Vieţii

Dacă cineva mi-ar spune că vrea să ştie mai multe despre Cedrii Sunători ai Rusiei, n-aş începe prin a-i recomada primul volum din serie, Anastasia, ci pe ultimul, Anasta. Aşa simt eu, că ar fi cea mai bună alegere: dacă va rezona cu cele citite, se va întoarce singur la primul volum şi, probabil, că le va citi cu nesaţ pe toate. În caz contrar, măcar va primi, drept răsplată pentru străduinţa lui, cel mai sacru îndemn dintre toate: „Desăvârşiţi Spaţiul Vieţii!”

Mi-aş dori ca aceste cuvinte să răsune adânc în inima cititorilor, repetate mereu ca o melodie interioară: „Desăvărşiţi Spaţiul Vieţii... Desăvârşiţi Spaţiul Vieţii...Desăvărşiţi...”
Îmi imaginez apoi cum, odată molipsiţi de melodia fermecată, ne-am uita întrebători în jurul nostru,căutând să vedem ce putem îmbunătăţi.

Am vedea, poate, un mic colţ de grădină, în care de mult ne gândeam că ar fi minunaţi nişte trandafiri, apoi locul de lângă poartă, unde plănuiam încă de anul trecut să punem un teişor... Şi am trece la fapte.

Apoi, de fiecare dată când trandafirii noştri ne-ar dărui câte-o floare, sau când teiul ne-ar vorbi prin miresmele lui, am simţi ceva... ca un izvor care susură undeva în interiorul nostru. Şi, dacă suntem atenţi, n-ar trece mult până când ne-am da seama că nu ne-am  cultivat numai grădina ci şi sufletul.

Ne-am descoperi Grădina Interioară.

Am păşi uluiţi, prin poarta pe care n-o remarcasem până acum, în Spaţiul Vieţii noastre Interioare, de care omenirea s-a îndepărtat atât de mult încât abia basmele ne mai aduc aminte de el, numindu-l vag „celălalt tărâm” şi spunându-ne că „a fost odată”.  Atraşi de şoapta cântătoare a izvorului, ce se aude din ce în ce mai clar, am porni încet pe cărarea din faţa noastră.

Am descoperi cu mâhnire că pajiştea cu florile cântătoare e năpădită de buruieni, că am lăsat frica, durerea, mânia, lăcomia sau răzbunarea să năpădească prietenia, frumuseţea, încrederea, blândeţea şi recunoştinţa. Şi că ele ne împiedică acum chiar drumul către fântăna cu Apă vie.

Am începe să curăţăm şi Grădina Interioară, sprijinind florile plăpânde, smulgând buruienile, plantând gânduri şi fapte bune,  îndepărtând tot ceea ce strică armonia, eliberând drumul către noi înşine, pas cu pas, până la Fântâna Vieţii.

Obosiţi şi mulţumiţi, ne-am aşeza apoi pe marginea fântânii, înconjuraţi de cântecul păsărilor, zumzetul albinelor şi freamătul abia şoptit al frunzelor, privind vrăjiţi cum razele soarelui se reflectă jucăuş în apa limpede. Am lua apă în pumni şi am bea.

Şi atunci,am auzi Cântecul Creaţiei, iar Grădina noastră Interioară s-ar revărsa în afară, Afară şi Înlăuntru contopindu-se în Spaţiul Vieţii Desăvârşite.

Pentru că „Raiul pe Pământ nu e un loc în care să fii, ci o alegere pe care să o faci.” (Wayne Dayer).