Ecomunitate: Apa criteriul să vă fie

"Oamenii nu au în ei nimic fundamental defect. Dacă le dai să pună în scenă o povestire care îi pune în armonie cu lumea, ei vor trăi în armonie cu această lume. Dar dacă le dai să pună în scenă o povestire care îi pune în conflict cu lumea, aceştia vor trăi în conflict cu această lume. Dacă le dai să pună în scenă o povestire în care ei sunt stăpânii lumii, ei se vor comporta ca şi cum ar fi stăpânii acestei lumi. Şi dacă le dai să pună în scenă o povestire în care lumea e un inamic ce trebuie subjugat, ei o vor subjuga la fel ca pe un inamic, şi într-o bună zi, inevitabil, acest inamic le va sta la picioare, răpus, cum se întâmplă acum cu această lume."

(Daniel Quinn – Ishmael)

Nu mai pun “Cedrii Sunători ai Rusiei” în valiză de multă vreme. Am cărat cărţile cu noi atunci când căutam locul comunităţii-ce-creştea-în-visele-noastre, loc pentru Vatra sufetului meu, Spaţiile-de-Iubire-pentru-noi-şi-pentru-oamenii-care-pictează-cu-sufletul.

Oricât de grele ar fi fost rucsacele noastre, visele noastre se cereau şi ele hrănite. Fructe, pâine, lapte sau ouă puteam cumpăra de la săteni, acolo unde poposeam, însă visul nostru se hrănea din imaginile atât de măiestrit zugrăvite de Anastasia.

V-aş putea vorbi despre zile pline, sate vizitate, oameni întâlniţi… V-aş putea vorbi despre nerăbdarea căutării, întrebările “oare aici să fie?” pe care ni le puneam de fiecare dată când întâlneam câte-un petec de pământ ce părea să fi adunat în el toate frumuseţile lumii… V-aş putea vorbi despre apusuri de soare, despre marea de rândunele ce ne-a întâmpinat într-un sat al cărui nume nu-l mai ştiu, pentru că sufletul meu îl numeşte de mult “Rândunele”… despre nopţi în cort şi zile pe drum… despre bucurie, speranţă, aşteptare, hotărâre şi speranţă. V-aş putea vorbi şi despre oboseală, melancolie, teamă… căci şi ele mă încercau uneori. Dar nu o voi face: poate am să vorbesc altă dată despre asta… Am să vă spun despre Anastasia, despre comunitate şi Spaţiul de Iubire despre locul lor şi drumul către ele.

Am citit toate cărţile din serie şi le-am citit aşa cum spune Anastasia, în natură, în murmur de apă curgătoare, zumzet de albine şi cântec de păsări. Poate că au fost combinaţiile de sunete puse de Anastasia în cuvintele ei, poate a fost farmecul naturii, poate toate laolaltă, dar de fiecare dată când citeam, simţeam cum în mine ia naştere o pace adâncă, cum inima mea soarbe cuvintele aşternute pe hârtie, depozitându-le ca pe o comoară undeva înlăuntrul meu, într-un loc a cărui existenţă nici n-o bănuisem înainte.

Multe erau momentele în care, citind, simţeam nevoia să las cartea jos şi să reflectez asupra celor citite. Şi nici n-am ştiut când şi cum s-a întâmplat, însă a venit un timp în care mi-am dat seama că ele, cărţile, sunt Vii, îmi vorbesc şi Anastasia îmi vorbeşte prin ele. Nu mai era nevoie să deschid cartea, ca să recitesc un anume pasaj. Vorbele Anastasiei veneau singure către mine.

Uneori, mă opream privind cu bucurie zborul vesel al fluturilor şi joaca lor îmi vorbea despre Creaţie... alteori, observam cu tristeţe malul unei ape plin de gunoaie şi-n suflet îmi răsuna un îndemn: „Apa criteriul să vă fie.”

Ştiam deja că imaginile-călăuză din cărţile Anastasiei ne dăruiau o poveste a armoniei şi a speranţei, povestea pe care vreau să o pun în scenă. Şi a fost uluitor când am înţeles cât de simplu ar putea fi recunoscut drumul.

Apa criteriul să vă fie...

De câte ori n-am răsucit în minte pasajul acesta, minunându-mă de simplitatea să atotcuprinzătoare... Zâmbesc, uneori, gândindu-mă la toate eforturile pe care le-am făcut pentru a dărui oamenilor tot ce aflam despre permacultură. La orele târzii din noapte pe care le petreceam scriind despre un subiect sau altul, la înverşunarea răspunsurilor primite la unele din postările mele... la nenumăratele cărţi citite pentru a afla răspunsuri mai bune, mai convingătoare...

Oare cum ar arătat viaţa noastră pe Pământ dacă fiecare dintre noi ne-am întreba de fiecare dată ce efect au acţiunile noastre asupra apei? Oare cum ar arăta Pământul, vieţile noastre, dacă am păstra mereu în suflet că nimic nu e separat, că Pământul e viu şi apa la fel, că nu putem afecta o parte fără să afectăm întregul şi că toate gunoaiele pe care le aruncăm fără socoteală se întorc, mai devreme sau mai târziu, la noi?

Cum ar fi dacă am începe măcar cu atât: cu alegera conştientă ca tot ce facem, tot ce cumpăram, tot ce folosim, să nu afecteze deloc sau măcar cât mai puţin apa? Ce produse am alege să nu mai folosim niciodată? Ce am schimba în obiceiurile noastre de zi cu zi?

Oh, sunt sigură că şi dacă ne-am opri doar la apa râurilor şi a oceanelor, sau chiar doar la apa de la robinet şi tot ar fi o schimbare uriaşă...

Pentru că, vedeţi voi, apa nu e numai în râuri şi oceane, apa e şi în noi. Şi nici de aceasta nu avem grijă. Uneori mai puţin chiar decât de apa din fântână.

Murdărim apa interioară în multe feluri. De unele, cum ar fi mâncarea proastă, alcoolul, tutunul, medicamente luate în exces, suntem cumva conştienţi. De altele nu, chiar dacă acestea sunt cele mai dăunătoare.

Cu ani în urmă, un savant japonez, Masaru Emoto, a făcut nişte experienţe neconvenţionale asupra apei. Concluziile sale au făcut înconjorul lumii şi frumuseţea cristalelor de apă încărcate cu „Iubire”, „Speranţă” sau „Mulţumesc” au devenit o sursă de inspiraţie pentru mulţi oameni.

Priviţi doar:

Cum ar fi Pământul, cum ar fi Viaţa, cum am fi noi, dacă în fiecare zi am alege să ne purificăm apa noastră interioară, să îi oferim vibraţii de mulţumire, speranţă, iubire şi armonie? Dacă am alege de o mie de ori pe zi, de două mii, de câte ori am avea ocazia, cu fiecare gând să fim recumoscători nu frustraţi, cooperanţi nu competivi, prietenoşi nu bănuitori, binevoitori nu răutăcioşi, paşnici nu agresivi?

Oamenii nu au în ei nimic fundamental defect.
Acesta este fundalul sonor ce însoţeşte fiecare din imagine-călăuză a Anastsiei. Acum avem şi o poveste a armoniei de pus în scenă.
Locul din care pornim e chiar sufletul nostru.

"Apa criteriu să vă fie" devine astfel cel mai fidel sistem de repere.
Poate că nu ne place lumea în care o trăim. E şi firesc, dacă vechiul drum al omenirii a fost presărată cu astfel de borne de drum: